Aveam 14 ani la Revoluție. Fix lângă blocul meu, erau staționați niște soldați. Eram foarte curios să merg la ei, să văd armele de aproape, însă nu puteam pentru că tata îmi interzisese să ies. La un moment dat, s-a dezlănțuit iadul. Am sărit la geam și am văzut cum soldații trăgeau la foc automat spre curtea Episcopiei din Buzău. Am profitat că tata era la baie și am tulit-o afară. Mi-am strans repede o echipă din bloc și am plecat să văd care-i treaba în cartier. Lângă o construcție care adăpostea un contor uriaș de gaze, câțiva militari trageau de mama focului. Nici ei nu cred că aveau habar cine-i ținta. Din nefericire, nu am putut face prea mulți purici acolo. Nervos, unul dintre soldați ne-a ușuit. Frustrați la maximum, ne-am întors în scara blocului și am pus la cale un plan. Trebuia să facem și noi ceva pentru Revoluție. Dintr-un steag, ne-am făcut toți brasarde, așa cum văzuserăm noi la TVR.  Când am fost mulțumiți de aspectul nostru de revoluționari, am început să batem din ușă-n ușă și să strângem mancare și țigări pentru militarii de lângă bloc. După câteva zeci de minute, strânseserăm într-o sacoșă de rafie mai multe pâini, borcane cu magiun, zacuscă și vreo două-trei pachete de Carpați. Împreună cu “tovarășii de luptă”, am dat o raită prin zonă și am împărțit alimentele și tigările. După câteva ore, m-am întors mulțumit acasă. Pusesem umărul la reușita Revoluției. Livid, tata mă aștepta-n sufragerie. Mă căutase fără succes prin cartier și nu știa ce să mai facă. Nu mi-a zis absolut nimic, însă mi-a dat o palmă de tip “primul pas spre comoția cerebrală”. Cum a fost singura palmă pe care am primit-o de la el, am un motiv în plus să nu uit Revoluția din decembrie 1989.