Eram la Sinaia, la Cota 1400. Mă pregăteam să urc în telecabină pentru a ajunge la 2000, unde avea să înceapă prima zi de snowboarding din acest sezon. Afară era soare, vântul nici măcar nu adia. 
Eram zen, mă gândeam cât de frumoase vor fi coborârile în Valea Dorului…Am fost trezit brusc din reverie de telefon.
– Ce faci, iubitule?
– Poftim? Cu cine vorbesc?, am întrebat contrariat pentru că nu recunoașteam vocea. Era vorba despre o femeie hotărâtă, cu o voce cu inflexiuni metalice, o doamnă ce putea ocupa lejer poziția de șef de lagăr.
– Cum cu cine vorbești? Cu mine!, m-a repezit ea.
– Care „mine”?, am îndrăznit eu.
– Cu mine, aproape a țipat femeia necunoscută. Ai fost la ăla?
– Care ăla?
– Doamne, Dumnezeule!, a mai lătrat ea și mi-a închis.
M-am uitat lung la telefon și am zâmbit. Nu mi-a părut rău că femeia nu și-a cerut scuze pentru greșeală și pentru modul în care mi-a vorbit. Nu! Am fost mulțumit că nu m-a înjurat de mamă sau că nu s-a deranjat să vină să-mi dea una. 🙂
He he nici nu viseaza ea cu cine a vorbit 😀
Nu vreau sa ma gandesc ce ponoase a tras iubitul pe urma: „Magarule, nu-mi mai recunosti nici vocea?!” 😀