Smaranda a făcut prima călătorie cu metroul. În drum spre stație, i-am explicat că e un tren care merge pe sub pământ. 
Normal că m-a întrebat de ce nu merge pe deasupra. Ar fi mai simplu. I-am spus că așa e mai ușor în orașele mari și aglomerate. Metrourile merg repede și nu încurcă pe nimeni. Când aproape să intram în stație, Smaranda m-a întrebat ușor speriată cât trebuie să ne ținem respirația. Era ferm convinsă că jos nu este aer. Doar vom fi sub pământ! Am liniștit-o explicându-i cum se construiesc tunelurile și că toate au aerisiri uriașe. Primul lucru pe care l-a făcut pe peron, imediat duă ce a coborât din lift, a fost să tragă puternic aer în piept și să zică:
– Da, tata. Ai avut dreptate nu trebuie să ne ținem respirația.
Ceea e până atunci i s-a părut un lucru complicat și periculos, s-a transformat brusc în distracție. A fost încântată de trenurile pline de graffiti și de viteza mare. După plimbare, cu o mină extrem de serioasă, mi-a spus că trebuie să meargă mai des pe sub pământ. E mai puțină agomerație și e destul aer.
Câtă uimire și mai presus de toate , câtă bucurie pentru copii atunci când încep să descopere lumea ! În altă ordine de idei , în marile orașe metroul este absolut indispensabil .
La fel patesc si eu cu fetita … cand mergem in parc trecem pe langa o gura de metrou si rareori scap fara a cobora pentru o plimbare cu scarile rulante … iar cand vrea si o plimbare … trebuie sa mergem si cateva statii cu trenul subteran.
De la cati ani se plateste oare calatoria pentru copii?
Sunt de-a dreptul formidabili,cand(cu cata inocenta!)pun diverse intrebari de te lasa cu gura cascata!Dulce perioada de viata!De-ar dura…ce bine ar fi,sau nu?
Foarte tare ! Aș vrea să citesc mai multe întâmplări cu Smaranda.
Tata are intotdeauna dreptate!!:)
Am trecut prin intamplari aproape identice atunci cand l-am adus in Bucuresti si l-am dus pe fiul meu la metrou. De multe ori ramai masca atunci cand vezi trairile pe care le au copiii in astfel de situatii.