Întâlnirea cu elevii Colegiului Național B.P. Hașdeu a fost revigorantă. Am fost în locul în care mi-am petrecut 4 dintre cei mai frumoși ani. Nu am intrat imediat. Am stat câteva minute chiar la intrarea principală, am fumat o țigară și m-am gândit la colegi, teze, chefuri, profesori… Am fost puțin încurcat când o doamnă gardian a ținut să-mi strângă mâna. Două domnișoare simpatice m-au salutat politicos și m-au condus în biroul directorului. Știam drumul. Din câte-mi amintesc, am făcut câteva trasnăi și am trecut de câteva ori prin acel birou… De această dată nu am mai fost admonestat. Directorul adjunct m-a rugat să semnez în cartea de onoare a liceului. Amfiteatrul a fost arhiplin. În primul rând, am descoperit-o cu bucurie pe fosta mea dirigintă, profesoară de fizică, cea care m-a făcut să iubesc mecanica newtoniană. Două ore au trecut aproape instant. Întrebările puștilor mi-au adus aminte că eram într-unul dintre cele mai bune licee din țara. E reconfortant să vezi că sunt elevi care l-au citit pe Orwell și au un vocabular infinit mai mare decât cel al multor demnitari. Asta înseamnă că speranță există. Într-un viitor nu prea îndepărtat, România ar putea avea elitele pe care comuniștii le-au distrus prin anii 50.

P.S. Am fost uimit de faptul că liceul are și un profesor de limbi exotice. O foarte drăguță domnișoară predă chineză pro bono. Da, o face doar din pasiune și pentru că a fost și ea eleva liceului.